Semiprecious, sau intoarcerea la pamant 15 septembrie 2022

Aceasta ar trebui sa fie o poveste despre un brand, despre o colectie. Dar cum as putea scrie altfel decat personal, despre mine si povestea mea, despre cum Semiprecious e o incununare a emotiilor din cea mai grea perioada a vietii mele, acum, cand ma aflu intr-o alta perioada grea!

Se spune ca oamenii isi povestesc provocarile dupa ce au trecut de acestea. Eu mi-o spun pe a mea in timp ce ma ridic de jos, pentru ca despre asta e si vorba. Dar sa le iau pe rand.

LORELAI a inceput undeva acum peste 10 ani, printre povesti cu hartie, dintr-o alta provocare. De la papetarie la accesoriile pentru mirese a fost o trecere fireasca, atunci cand o clienta mi-a cerut un accesoriu pentru par, si cand toata acea experienta m-a facut sa realizez ca asta vreau sa fac, accesorii pentru par pentru mirese. Povestea a continuat cu ani de accesorii personalizate, urmate de prima colectie propusa de LORELAI, apoi a doua, a treia, si cate au mai fost ele. In 2019 intervievam oameni frumosi pentru a-mi forma o echipa, semnam contracte cu colaboratori si luam primul spatiu exclusiv al LORELAI, la Piata Romana, in Bucuresti, in cel mai superb si mai bizar apartament in care am calcat vreodata. Da, povestea mea si povestea LORELAI e plina de contraste. Ajungem si acolo .

Ce ani minunati!

Atatea mirese, atatea accesorii modelate manual, fiecare in parte realizat, impachetat si trimis in lume de mainile cu care-mi scriu si povestea aceasta! Kilometri de mesaje si email-uri, de la consiliere la nenumarate styling-uri realizate. Atatea shooting-uri si colaborari, atatia oameni extraordinari adunati in jurul LORELAI. O intreaga lume creata din nimic plus o nebunie, un foc imens ce-a ars in mine de cand il tin eu minte, de la 4 ani.

In toti acesti ani, sufeream de depresie.

Eram intr-o relatie toxica, din care nici nu mai constientizam ca pot iesi, pentru care luptam cu tot ce eram si puteam eu, ca sa fie bine, si care rupsese din mine mai mult decat stiam eu ca detin. In februarie 2020 o incheiam. In martie 2020 incepea pandemia, iar eu imi dadeam restart vietii, cu totul. Deja renuntasem la spatiul de la Piata Romana, reziliasem contractele de colaborare, intrerupeam procedura de angajare, si eram mutata intr-un apartament nou, inchiriat, complet gol, cu doar materialele si mobilierul a ce tinea de LORELAI. Trebuia sa decid care e directia LORELAI din acel punct incolo, tinant cont ca produsul principal al afacerii erau accesoriile pentru mirese iar evenimentele erau suspendate pe termen nelimitat. Trebuia sa decid in ce directie urma sa merg eu cu viata mea personala. Trebuia sa decid cum sa fac sa imi ajut familia, de vreme ce starea de sanatate a tatalui se agrava si nu mai muncea de o vreme, iar mama renuntase la locul ei de munca pentru a putea avea grija de tata. Trebuia sa vad ce fac cu sanatatea mea, pentru ca aveam deja multa vreme de cand nu ma simteam bine fizic.

Acum e totul o poveste cu o forma compacta, insa pe atunci, lucrurile erau intense, evenimentele erau resimtite cu confuzie si o oboseala pana la epuizare.

Am decis sa fac terapie. Am tot facut un an si ceva, si a fost superb! Intens proces, dureros, obositor, dar superb!

Economiile avute pentru a investi in LORELAI au mers catre a-mi ajuta familia sa iasa din pandemie. Si au iesit, cumva. Craciunul trecut l-am pierdut pe tata. Mai scurt si mai sec nu o pot scrie. E mult, greu si intens de povestit sfarsitul lui, si crunt a fi citit, nu-I doresc asemenea lectura nimanui, e inuman.

Pe cat i-a fost de grea viata, pe atat si finalul ei, unul mult prea devreme.

Inca simt furie, as fi vrut sa apuc sa ii ofer niste ultimi ani frumosi si buni, macar o miime de se putea, din cat de frumos si bun era el. Dar va mai trece si din furia asta. Dorul insa, il voi purta mereu cu mine. Si cum sa nu iti fie dor de un asa om. Cel mai bun prieten avut vreodata, atata bunatate, intelepciune, umor, putere, un munte de frumos si bine. Cata nevoie are lumea asta de oameni ca el. Cata nevoie am eu de el.

Dar LORELAI?

Din martie 2020 pana in ianuarie 2022 am luptat cu mine insami pe toate fronturile: antreprenorul, acea forta nebuna de credea in LORELAI cu tot si toate; designer-ul, dansul acela pasional dintre explozia de inspiratie si blandetea unui izvor in padure; managerul, mana de fier conectata la realitati, forta organizatorica; Eu, femeia, intr-o continua si constanta regasire de sine; eu, fiica, sora. Doar ca antreprenorul cadea si de cateva ori pe zi, simtind ca produsul sau nu mai e relevant, designer-ul crea ca un nebun gonit de lupi, panicat si rupt de liniste, managerul biciuia in stanga si in dreapta, femeia isi regasea radacinile intr-un drum crunt si dureros, iar eu ca fiica si ca sora simteam ca nu fac suficient.

Din depresie intrasem intr-o alergare de sine.

Lucram intre 12 si 16 ore pe zi, testand noi modele de accesorii, unele casual, facand sondaje, cautand noi perspective. Cine a stat cu LORELAI in perioada pandemiei, tine mine cate nenumarate tipuri de produse testam si va aratam. Eram intre o epuizare din cauza muncii, o epuizare din cauza lunilor in care nu reuseam sa platesc utilitatile si chiria, o epuizare pentru ca starea de sanatate a tatei se inrautatea si nu puteam merge sa il mai vad pe el si restul familiei, atat din cauza banilor cat si a pandemiei. Aveam o colectie de epuizari :)

Ajunsesem sa ma simt si mai rau fizic. Cu cat imi faceam investigatii vestile erau si mai rele.

Vazandu-l pe tata la morga, am avut o revelatie. Stupid loc si mod, ridicola si reactia mea de atunci, dar promit ca are sens.

El era un om vesel, plin de viata. Oricat si orice se intampla, cand era mai greu ne unea pe toti si mai mult, cand cu umor, cand cu recunostinta. Cand intra intr-o incapere, era atat omul din umbra cat si centrul atentiei, atat de mult schimba atmosfera. Era un om frumos, zdravan ca si constitutie.

Sa-l vad atunci, asa, pentru ultima data, fara viata, slabit si obosit de boala, trecut fizic cat dublul varstei lui, prima reactie a fost ca nu era el. Ca el e asa cum e in amintirea mea, ca nici macar nu e acolo, si ca nu am de ce sa ma sperii, ca e firesc, ca e capatul si ca a scapat. Ca dupa ce am ajuns in noaptea aia acasa singura am inteles ca ala chiar e capatul si ca nu il mai am, asta e alta poveste. Ei bine, aceste doua sensuri ale ‘e capatul’ m-au facut sa ma opresc. Ii semam, i-am stiut luptele. Dar eu imi doream sa ma opresc prin alegere.

Asa ca in martie 2022 luasem decizia sa ma angajez.

Fascinant proces sa imi realizez CV-ul. Pune mai bine de o decada de multitasking, de jonglerie intre atatea job-uri cate am prestat eu de una singura in LORELAI, intr-un CV! Dar am facut-o. Am depus CV-ul atat pentru posturi anume scoase la concurs, cat si direct companiilor cu care mi-ar fi placut sa pot lucra. Imi doream sa fac parte din ceva mai mare ca mine, care sa nu depinda in totalitate de mine. Imi stiu capacitatile, imi cunosc valoarea si stiu de ce sunt in stare cu resursele potrivite si chiar si fara. Nu doar ca m-as angaja pe mine insami, m-as si infia daca nu as fi mereu cu mine :). Clar nu as fi renuntat la LORELAI si am fost transparenta cu asta, as fi pastrat-o ca part time, pentru ca e pana la urma mai mult decat o pasiune si o afacere, e o materializare a unei anume parti din propriul sine.

Numai ca nu am primit raspuns de la nimeni. Nu am fost chemata la nici un interviu. Mi-am zis ‘ok’ si am decis sa continui LORELAI ca artist. Fara scalare, fara sa dezvolt in vreun fel, fara sa angajez. Eu, LORELAI, si atat.

Ma apropii de prezent, inchid ochii, respir adanc si realizez ca inca ma doare in piept.

Cat mi-a iesit planul? Nu stiu, pentru ca e un proces, si sunt in plin proces. Invat sa lucrez ca un om intreg la cap, nu cu o medie de 14 ore pe zi ca in pandemie. Inca am nevoie sa imi repet ca nu e vina mea ca LORELAI a fost afectata de pandemie. Inca invat.

Din 2020 tot incerc sa lansez o noua colectie. Si nu am reusit. Am incercat sa storc povesti frumoase, povesti care sa bucure, si de fiecare data m-am blocat. Si chiar am incercat, ca alea 14 ore pe zi faceam ceva! Am schitat, am facut prototipuri, am scris povesti, si nimic, pe toate le-am simtit atat de fortate, de false.

Semiprecious e aproape gata din iunie.

Atat de mult am cautat inspiratie, un ceva, de oriunde, sa faca o scanteie si sa invalui accesoriile acestea intr-o poveste. Aceeasi intrebare constanta mi-a tot rasunat in minte ‘despre ce sunt accesoriile acestea?’, si atat de mult ma intristam ca nu aveam un raspuns, incat imi luam iar clestii, pietrele, si-mi modelam acolo sufletul in inca un accesoriu, fara vreo idee de povesti de spus.

Pana zilele trecute.

Cumva se plimbau prin mintea mea cuvinte ca ‘impamantenit’, ‘radacini’, ‘pamant’, iar cand m-am oprit asupra lor, s-a creat vizual imaginea unei maini care faramiteaza pamant in palma, lasandu-l sa curga printre degete. Atata liniste si acceptare am simtit! Si atata de asemanatoare era cu senzatia pe care o aveam cand modelam accesoriile din pietre semipretioase pentru aceasta colectie!

Aminteam la inceput de contraste, perspectiva cu care traiesc de cand ma stiu pentru ca detin atatea. Pamantul in sine e un contrast, un ciclu viata-moarte: ofera si ia, cu o putere fascinanta, cu o forta pe care nu o contesti, ci o accepti si o respecti, un firesc dincolo de inteles. Ofera o natura incredibila, sustine o viata uluitoare, in timp ce ia taios, rece si crud, fara drept de apel.

Sa pot tine in maini bucati din acest pamant extraordinar, aceste pietre superbe care au adunat in jurul lor in timp, atatea povesti care mai de care mai vindecatoare si miraculoase, sa le pot modela in forme purtabile. Sa iau acest dar al pamantului, in cele mai triste momente, si impreuna sa fac din ele bucurii si frumos, care sa imi aduca mie zambet, pe care acum sa il impart cu voi. Toate acestea dupa doi ani si ceva de cazut continuu la pamant, la propriu si figurat, de lucrat de pe genunchi de oboseala si epuizare. Asta e Semiprecious: bucurie si tristete, frumos si urat, zambet si lacrima, putere si cadere libera, ridicat de jos si odihnit cat inca esti jos. Asta e Semiprecious, e realitate.

V-as fi spus o poveste frumoasa, poate una de dragoste, ori una despre vindecare, ori despre cum LORELAI a devenit de succes peste noapte ori dupa pandemie. Dar nu am astfel de povesti. V-am spus povestea mea, asa cum e ea acum. Poate saptamana viitoare as fi spus-o mai frumos, mai putin colturoasa sau mai dramatic, nu stiu. Tocmai de aceea, oricat de dura sunt cu mine in ale scrisului, nu vreau sa sterg povestea aceasta, vreau sa o las asa, imperfecta, reala. Ca Semiprecious, cu contrastele ei. Pentru ca asa e povestea mea. 

cu drag,

Loredana

LORELAI