Romania, trezeste-te! July 31, 2019

Eram acum niste ani studenta la Facultatea de Drept. Aveam atunci prea putina maturitate sa inteleg ce e mai bine pentru mine, asa ca pentru un timp mi-am imaginat ca asta imi doresc: sa lucrez in domeniul juridic. Eram practic o tanara care credea in adevarul absolut, in dreptate, imi placea ideea sa iau parte la aplicarea dreptatii si mi se spunea (prea) des ca sunt potrivita pentru asta. Mic si stins era glasul care ma tot indemna sa am curaj si sa dau la Design Interior.

Astazi stiu ca dreptatea si adevarul pe pamantul asta sunt relative, ca umbla liberi pe strazi oameni care ar avea nevoie de ingrijiri medicale la nivel psihic, sau care sunt un pericol pentru societate, si ca pot fi inchisi oameni mult mai putini vinovati sau chiar deloc. Si tot astazi nu mai am nici o treaba cu domeniul juridic, pentru ca am LORELAI. Ba pardon, astazi am si avem treaba cu consecintele juridicului. Si cu ce mai tine de el.

Prima data am auzit de povestea Alexandrei de la o matusa a tatei. O vizitez de cate ori pot cand merg la parinti. Avea lacrimi in ochi si o parte din mine vroia sa afle mai multe, in timp ce o alta vroia sa fuga departe, intr-un loc sigur si ferit de orice si oricine.

Am citit articole, am urmarit stiri, am auzit opinii, ba astazi am vazut si un video de tip exercitiu ce avea ca scop constientizarea societatii cu privire la abuzul partii feminine. Multe se zic, multe nu se mai leaga, si ma ia groaza numai la gandul “unde ‘or fi tinerele astea doua?!”. Pe mine. Care scriu de pe canapea, in siguranta. Groaza lor nu o poate descrie nimeni.

In liceu am facut naveta. La ‘ocazie’ cum i se zicea.

In clasa a 9a invatam dupa-amiaza, si pentru ca era periculos sa venim noaptea, cativa parinti plateau un nene dintr-un sat vecin cu un bus, sa ne duca si sa ne aduca de la liceu, la 8 km distanta. Pana s-a gasit un alt nene intreprinzator sa investeasca in masini, in a 12a, doi ani am mers zi de zi facand semn la masini, cu inima cat un purice de frica si cu memoria in alerta continua, sa retin cat mai multe date ale masinii si soferului, in caz de ceva.

Intr-o zi veneam de la scoala, gasisem o masina mica de distributie marfa care oprise. Soferul avea pana in 35 de ani. Eu stiam una si buna: daca intreaba ceva soferul, cel mai intelept e sa raspund scurt, fara contact vizual, sa nu intind vorba si sa fiu atenta la drum. Cred ca de data aceasta ma intrebase ceva de scoala, precum in ce clasa sunt, nu mai tin minte exact. Ce stiu sigur e ca atunci cand a ajuns in dreptul satului, nu oprea. Mi-a propus sa mai mergem, sa ne cunoastem mai bine. Intre timp trecea deja de statie. Tin minte ca i-am zis ca eu nu vreau decat sa cobor, ca am desfacut centura, am aruncat banii pentru drum pe bord si ca am coborat din mers din masina. Nu era viteza mare, cumva, din vreun simt de care o fi el, mergea destul de incet prin localitate. Nu m-am ranit la coborare. Si de ma raneam, eram prea speriata, prea fericita ca am scapat.

Am facut in continuare naveta din acea zi. Nu se schimbase nimic. Pana la urma, cat stateam in statie si faceam semn masinilor, zilnic imi treceau prin minte tot felul de scenarii despre cum as putea scapa in caz de ceva.

Baietii nu pateau asta. Nu pateau nimic. Aveam in clasa colegi care faceau naveta, iar ei descriau experienta placuta, ca “sunt de treaba soferii”.

Cu “piratii” nu aveam probleme, imi cunosteau tatal si nici macar nu lungeau vorba cu mine. Era bine.

Daca nu scapam, unde eram eu azi? Cum ma distrugea pe mine acea experienta? Mai exista LORELAI? Mai aveam curaj sa fac ceva, orice?

Si stiu ca altor femei li s-au intamplat lucruri cu mult mai rele, si e groaznic asta! Ce incerc eu e sa inteleg, sa fac ceva. Si imi simt mainile fara putere si sufletul slabit si plin de teama. Ce pot eu face?

Cand am inceput eu a realiza handmade (cum ii ziceam pe atunci) pentru a vinde, a fost imediat dupa o operatie oribila pentru mine. Usor usor insa, se contura un nou univers pentru mine, o lume numai a mea, in care ma refugiam si mesteream eu diverse.

Astazi lumea asta a mea poarta numele de LORELAI si cuprinde nu doar ceea ce realizez eu, ci si oamenii extraordinari care imi ofera din banii munciti de ei, pentru munca mea. Ii aleg cu grija. Uneori chiar ii refuz pe cei care intra cu cizmele peste munca mea, pentru ca asta e coltul meu de lume fericit.

Eram tot la parinti cand mergeau stirile pe fundal iar eu lucram la unul dintre modelele de tiare LORELAI. Era atata discrepanta intre ce faceam eu si realitate! Atata de mult mi-am dorit in momentul ala sa le gaseasca pe fetele astea doua si cate or mai fi ele! Simteam cum mi se rupe sufletul de atata nedreptate! Eu eram bine, faceam ce imi bucura inima, iar copiilor astora li s-au furat prezentul si viitorul.

Mi-am amintit apoi de copiii din orfelinate, alte vieti chinuite. De oamenii de la sate care traiesc de pe o zi pe alta, desi muncesc pana dupa lasatul intunericului. Si m-a lovit ca un cutit in inima: fratiorul meu are tot 15 ani. Il priveam cum face cate o exclamatie la fiecare detaliu oribil cu privire la rapire, il auzeam cat de dezamagit si socat era ca nu poti apela la politie cand esti in pericol. Si-l aud cu fiecare ocazie cat de pasionat e sa ajunga sa faca ceva pentru Romania atunci cand va creste. Pentru care Romanie, pentru cea care i-a dezamagit generatia atat de brutal? Copilul asta e pasionat de istorie, ca din lipsa, ne-a fost ghid cand am vizitat zilele trecute Mausoleul de la Marasasti si muzeul de langa, si stia pana si cronologia si tipurile de arme. Copilul asta e talentat la desen: picteaza de ani, testeaza constant noi metode iar din banii de buzunar isi cumpara vopseluri, panze si hartie. Copilul asta a invatat sa cante la pian cu numai cateva lectii, nu individuale, ci colective, iar restul a invatat singur acasa. Copilul asta a luat capacitatea si a intrat fix unde a vrut. A invatat singur matematica, acasa, de pe youtube, pentru ca in scoala aia nu a mai fost profesor bun de matematica de pe vremea cand era tata elev (fara urma de ironie).

Dar Alexandra? Ea ce pasiuni avea? Viata ei, visurile si planurile ei, unde sunt? Ea unde este?

Eu am inima franta. Dar parintii ei…

Ce e de facut?!

Dincolo de ce ar trebui facut la nivel inalt, cred ca ar trebui sa incepem noi pana atunci. Cred ca ar trebui sa incepem sa fim oameni, unii cu altii. Sa ne sprijinim unii pe altii, sa ne gasim cu cei asemenea si sa ii ajutam pe cei de langa noi. Sa incepem cu familia. Cu parintii, fratii si surorile, cu bunicii. Sa continuam cu vecinii, cu oamenii pe care ii intalnim zilnic in drumul spre munca sau cumparaturi. Pe langa sa le spunem o vorba buna, sa ii intrebam de ajutor, ca sa stim cum sa ii ajutam, asa, cu ce avem si putem. Daca am face asta, fiecare, cu cat mai buna ar fi tara asta!

Sa lasam prejudecatile, sa mai luam o persoana sau doua si sa mergem sa intrebam omul ala de sta intins la colt de strada, ce e cu el. Sa cautam un O.N.G. si sa ii anuntam de existenta lui.

Sa nu mai trecem nepasatori cand vedem abuz fizic pe strada. Sa alertam pe cei din jur, sa mai luam cativa cu noi si sa mergem sa atragem atentia ca nu e bine, ca nu e normal.

Sa nu mai judecam oamenii dupa aparente, sa cautam sa vedem si ce e in spate.

Sa fim oameni, unii cu altii si unii pentru altii.

Iar cine poate mai mult, sa faca mai mult.

Cerem mila lui Dumnezeu, dar noua parca ne-a fugit de acasa. Cerem rabdarea lui Dumnezeu, dar noi nu o mai avem demult. Cerem de la Dumnezeu bunastare, dar nu purtam nimanui de grija. Cerem si dam asa putin.

cu mai mult drag poate data viitoare, acum e cu multa durere,

Loredana

LORELAI

voaleta mireasa Margaret

« Angajam! Hai in echipa LORELAI. Manager Studio
Datul cu parerea in ale nuntilor »